Soarele si luna

Umbla frate, mândru soare,
Umbla frate să se-nsoare
Nouă ani
Pe nouă cai
Care noaptea pasc în rai
Umbla cerul şi pământul
Ca săgeata şi ca vântul,
Dar toţi caii-şi obosea
Şi potrivă nu-şi găsea
Ca sora sa Ileana,
Ileana Cosânzeana,
Ce-i frumoasă ca o floare
Într-o iarnă fără soare.
"Surioară Ileano,
Ileano Cosânzeano!
Haideţi să ne logodim
C-amândoi ne potrivim
Şi la plete şi la feţe
Şi la dalbe frumuseţe.
Eu am plete strălucite,
Tu ai plete aurite,
Eu am faţa arzătoare,
Tu, faţa mângâietoare."
"Alei, frate luminate,
Trupuşor făr' de păcate,
Nu se află-adevărat
Fraţi să se fi cununat.
Cată-ţi tu de cerul tău
Şi eu de pământul meu
C-aşa vrut-a Dumnezeu."
Soarele se-ntuneca,
Sus, la Domnul se urca,
Domnului se închina
Şi din gură cuvânta:
"Doamne Sfinte,
Şi Părinte!
Mie timpul mi-a sosit,
Timpul de căsătorit,
Şi potrivă n-am găsit
Ca soră-mea Ileana,
Ileana Cosânzeana."
Domnul sfânt îl asculta
Şi de mână mi-l lua
Şi prin iaduri mi-l purta,
Doară că l-ar înspăimânta,
Şi prin rai încă-l purta,
Doară că l-ar încânta,
Apoi Domnul-Dumnezeu
Cuvânta cu graiul său,
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se deştepta
Şi cu drag îl asculta.
Cerurile strălucea,
Norii din senin pierea.
"Soare, soare, luminate,
Trupuşor făr' de păcate,
Raiul tu l-ai petrecut
Şi prin iad încă-ai trecut,
Ce mai zice gândul tău?"
"Zice că sufletul meu,
Aleg iadul chiar de viu
Numai singur să nu fiu,
Ci să fiu cu Ileana,
Ileana Cosânzeana!"
Soarele se cobora,
La sora lui se oprea,
Mândră nuntă pregătea,
Pe Ileana şi-o gătea
Cu peteală de mireasă
Cunună de-mpărăteasă,
Şi rochiţa neţesută,
Din pietre scumpe bătută.
Apoi mândri, el şi ea
La biserică mergea.
Dar când nunta se făcea,
Vai de el, amar de ea!
Frig de moarte o cuprindea
Căci o mână se-ntindea
Şi pe sus o ridica
Şi-n mare mi-o arunca!
Valurile bulbucea,
Iar ea-n valuri cum trecea
Mreană de aur se făcea.
Soarele se-nălţa sus,
Se lăsa tot spre apus
Şi-n mare se cufunda
La soră-sa Ileana,
Ileana Cosânzeana.
Iară Dumnezeu cel sfânt
Sfânt în cer şi pe pământ,
Mâna-n valuri ce băga
Mreana-n mână o apuca
Şi-n ceruri o arunca
Şi-n lună plină-o schimba.
Apoi Domnul-Dumnezeu
Cuvânta cu graiul său,
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se spăimânta,
Mările se tupila,
Munţii se cutremura,
Cerul se întuneca:
"Tu, Ileană Cosânzeană,
Sufleţel fără prihană,
Şi tu, soare luminate,
Trupuşor făr' de păcate!
Cu ochii să vă zăriţi
Dar să fiţi tot despărţiţi.
Zi şi noapte plini de dor,
Arşi de foc nestingător,
Veşnic să vă alungaţi,
Cerul să cutreieraţi,
Lumile să luminaţi!"

Balada Dochiei

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stîncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domnează-n vizuine
Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samănă
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratun-n van cătă
Pe Dochia a îmblânzi.
Văzând Patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică,
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în săiag,
Tronu-i iarba înverzită
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară
Şi de-o birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu fierbinte
"Zamolxis, o Zeu! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog, nu mă lăsa!"
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zână
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi coperă-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din a ei suspin
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Peste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.

Gheorghe Asachi

Cicoarea

Pe pârâu de rouă
Plimbă-mi-se, plimbă
tânără mlădiţă
prin rouă desculţă,
Zâna florilor,
floarea zorilor,
rouă adunându-şi
paharul umplându-şi,
şi ea mi-se crede
că nimeni n'o vede.

Dar o a văzut
drăguţ sfântul soare;
şi cum o-a văzut
mult că i-a plăcut
şi 'n grab'a mânat
doi luceferi,
peţitorii ei.
În cas' de-au intrat,
ea i'a 'ntâmpinat
şi mi-i-a 'ntrebat:
- "Doi luceferi,
ospeţitorii mei,
treceţi de-odihniţi
şi vă veseliţi!"
Dar ei răspundeau,
din gură-i ziceau:
- "N'am venit s'odihnim,
să ne veselim,
ci-am venit să peţim
şi să logodim;
vrei pe sfântul soare,
că el e mai mare?"

Ea de-i auzi,
din grai le grăi:
- "Ba, eu n'oi voi,
soare soţior,
că-i tot călător,
ziua peste sate,
seara peste munte
şi noaptea
pe ape!"
Doi luceferi
peţitorii ei,
se 'ntorcând la soare
i-au spus de urmare.
Soarele s'aprinse
de necaz, şi zise:
- "Lăsaţi-mi-o 'n pace
că mi-o voiu preface
în fragedă floare,
floare de cicoare
cu ochi după soare;
Când oi răsări
ea s'o 'nveseli;
când oi asfinţi,
ea s'o ofili;
când oi scăpăta,
ea s'o aduna!"

Lupta dela Rovine

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă,
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă,
Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah, şi Spahii
Vin de'ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari -
Însă'n zarea depărtată sună codrul se stejari.
Iată vine-un sol de pace c'o năframă'n vârf de băţ;
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- "Ce vrei tu?" - "Noi? Bună pace! Şi de n'o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vadă pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea, şi s'apropie de cort,
Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port:
- "Tu eşti Mircea?" - "Da 'mpărate!" - "Ai venit să mi te 'nchini,
Să nu schimb a ta coroană intr'o ramură de spini?"
- "Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi,
Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-Tale, -
De-o fi una, de-o fi alta; ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi;"
- "Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot,
Ca întreg Aliotmanul să se'mpiedice de-un ciot?
O! tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s'au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi s'adună
Să dea piept cu uraganul, ridicat de Semilună;
S'a'mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N'au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi apusul îşi împinse toate neamurile încoace;
Pentru a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri,
Sguduind din pacea adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi;
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!
La Nicopoli văzut-ai câte tabere s'au strâns,
Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic fără păs,
Din pristolul dela Roma să dau calului ovăz!...
Şi de crunta-mi vitejie tu te aperi c'un toiag?
Şi purtat de biruinţă să mă'mpiedic de-un moşneag?"
- "De-un moşneag, da, Împărate! Căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vr'odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să'nnece spumegând a tale oşti.
După vremuri, mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe.
Mulţi durară după vremuri peste Dunăre vr'un pod,
De-au trecut ca spaima lumei şi mulţime de norod;
Împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit ş'in ţara noastră de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te'nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş'un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite 'n zale de 'mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus?
Laurii voiau să-ţi smulgă depe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!
Şi deaceia tot ce mişcă 'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este;
Duşmănit vei fi de toate făr'a prinde chiar de veste.
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se'nfioarează de-a ta faimă, Baiazid!"
Şi abia plecă bătrânul, ce mai freamăt, ce mai sbucium;
Iar, la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra 'ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu 'ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni.
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie,
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar strigă 'mpăratul, ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste;
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie,
Cad arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie;
În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă 'n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul.
Mircea însuşi mână 'n luptă vijelia îngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.
Durduind suiau călării, ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se 'mprăştie a duşmanilor şireaguri
Şi, gonind biruitoare, tot veniau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se 'ntinde falnic armia română.

Mihai Eminescu

Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venia un om, cu jale, zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea, acum la 'ntors acasă...
Aş vrea să sbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pededesupt,
Păşia trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Sbura ca o lumină de glorie mareaţă.
Şi 'n ochii lui de vultur, adânci, vioi şi mari,
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încununată.
Calică-i era haina, dar strălucia pe ea
Şi crucea Sfântului Gheorghe ş'a României Stea.
Românul venia singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare,
Şi vede nu departe, în faţa lui venind
Un corp de oaste mândra în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă 'mpărătească,
Mergând voios la Plevna cu dor s'o cucerească.
În frunte-i Colonelul, semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privia ades' cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodată, el dă cu ochii de sarbădul Român,
Ce stase 'nloc la umbră, sub un stejar batrân.
Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede,
Când crucea Sfântului Gheorghe pe sânul lui o vede.
S'opreşte regimentul, iar bravul Colonel
Se 'nchină la drumeţul, s'apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
- "Vin tocmai de la Plevna". - "Cum e acolo?" - "Bine"
- "Dar aste decoraţii, cum, cine ţi le-a dat?"
- "Chiar Domnitorul nostru ş'al vostru Împărat"
- "Dar pentru care fapte?" - "Ştiu eu?... Ci-că drept plată
Că am luat eu steagul redutei! Şi pedată
Cu el străpunşi de glonţuri ne-am prăbuşit in şanţ..."
- "Dar ce rang ai, voinice?" - "Am rang de Dorobanţ!"
Atunci Colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se 'ntoarce, dă un ordin... Pe loc tot regimentul
Se 'nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Miorita

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră,
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman,
Ş-are oi mai multe
Mândre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!
Dar cea Mioriţă
Cu lâna plăviţă
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori esti bolnăvioară
Drăguţă Mioară?
- Drăguţule bace!
Dă-ţi oile-ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarba de noi
Şi umbra de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvana
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul când a bate
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră Crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea,
A cazut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa,
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Paserele mii
Şi stele făclii!
Iar daca-i zări,
Daca-i întâlni
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrămând,
Pe câmpi alergând,
De toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
Cine-au cunoscut
Cine mi-au văzut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui
Spuma laptelui;
Musteţioara lui
Spicul grâului;
Perişorul lui
Peana corbului;
Ochişorii lui
Mura câmpului!
Tu, Mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de Crai
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea,
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Paserele mii
Şi stele făclii!

Balada lupului alb

Feciori din dacă mamă
Pribegi ca două cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi.

Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsă vina,
Ne-au zamislit din Creste
Şi ne-a scăldat Lumina.

Spălaţi în ploi şi moine,
Curaţi ca două schituri,
Ne-au botezat în doine,
Şi ne-au sfinţit in mituri.

Mai plânşi ca două lacrimi,
Cuminţi ca două stele,
Noi dezlegăm de patimi
Şi descântăm de jele.

Din tămple ningem vise,
Din inimă dureri,
Speranţele nezise
La porţi de Învieri.

Ne-am îmbrăcat în soartă
Cumpliţi ca o osândă,
La daca noastră poartă,
Ca lupii stând la pândă.

Vom însera cu anul
Şi-om deveni pamânturi...
Ne-o ţine minte neamul
Frumoşi ca două cânturi.

Ne vom zidi-n Credinţă
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţă
Şi vom ploua cu astre.

Vom asfinţi cu veacul
Şi-om deveni zăpadă
Ne-o pomeni săracul,
În plânset de baladă...

Ne-o creşte foc din suflet
Ne-or plânge-n palme macii
Când ne-om opri din umblet,
Feciori ai Sfintei Dacii!

Pavel Corut

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi nici mâne, nici eri nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor, ce n'au fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a 'nainte d'a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet si lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire,
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi 'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc încă un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul, ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpetrit'o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit'o
Când ura cea mai crudă mi s'ar pare' amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu pute sa mor.

Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l'arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii, ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu petre mă va isbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă, dispar fără de urmă!

Mihai Eminescu

Fluierul ciobanului

Soarele se ridicase
Mândru şi strălucitor,
Câmpul se redeşteptase,
Vântul adia uşor;
Laoparte pe câmpie
Subt un arbore sezând,
Sta plângând cu duioşie
Un cioban frumos si blând.
Lângă el, în bucăţele
Jos pe iarbă aşezat,
Printre mândre floricele
Sta un fluier sfărâmat.
- "De ce plângi aşa de tare
Şi oftezi cuprins de dor?"
Îl întreabă cu mirare
Un drumeţ mai simţitor;
"Turma ţi-e bolnăvioară
Ţi-a murit vreun mieluşel?
Ori stă vreunul ca să-ţi moară?...
Spune-mi, dragă ciobănel!"
- "Nu!" c'o voce întristată,
El raspunde 'nduioşat,
Iar cu mâna sa i-arată
Fluierul cel sfărâmat;

"Turma mea e sănptoasă
Nici un miel nu mi-a murit,
Însă vieaţa mea frumoasă
De aseară s-a cernit.
Turcii care ne apasă,
Pustiind acest pământ,
Au intrat la noi in casă,
Poruncindu-mi să le cânt.
Le-am răspuns c'a mea cântare
La păgâni n-am închinat,
Şi atuncea cu turbare,
Fluierul mi-au sfărâmat!"

Zice şi amarnic plânge
Întristatul ciobănel,
Dar drumeţul, mâna-i strânge
Şi-i vorbeşte lui astfel:
- "Vin cu mine la oştire,
De-ţi răsbună, fătul meu,
Căci prea mulţi în nesimţire
Poartă înca jugul greu!"
Ciobănelul îl aţintă
Şi pedată l-a urmat,
Schimbând astfel pe o fiinţă
Fluerul cel sfărâmat!

Însă, - lucru de mirare -
Oripeunde ei treceau -
Să-i urmeze mic si mare,
Dând năvala se 'ntreceau!
Străbătând câmpii şi coaste,
Dealuri, văi şi ape vii,
Când ajunseră la oaste,
Erau cinsprezece mii!
Lupta dându-se îndată,
Turcul fuge spăimântat;
Astfel ţara fu scăpată
Dintr'un fluier sfărâmat!

A. Macedonsky

Dorobantul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid,
Inimoşi s'azvârl prin şanţuri şi de-avalma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pieire, şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca'ntr'un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii, răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce'nnecau reduta, scufundându-se 'n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovia trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau urmându-i alţii, iar el tot pe unde a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca 'n asalt,
Dar era prea slab pesemne, zidul lunecos şi 'nalt.

Iat'un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. - "Cu sârg, băiete! ce întârzii de nu te sui?"

El abia-şi întoarce capul. - "N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!"

- "Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N'o ţinea..."
- "Cum n'aş pune-o şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea."

Ajutându-i căpitanul el să 'nalţă 'ncet, incet,
Dă un chiot şi se 'nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca 'n cuibul răscolitelor furnici.

El înaltă 'n vânt chipiul, strig' un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare depe ziduri in redută, şi 'n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Cosbuc

Balada lui Zamolxe

Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsune-am în vale,
o mulţime mare.
Rugul am aprins
focul am încins.
La Zamolxe vrem
să ne închinăm.
Doamne ne-om ruga
la puterea Ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, Tu stăpâne,
cuvinte ne spune
de înţelepciune.
Focul s-a-nteţit,
Zamolxe a privit,
şi-astfel ne-a grăit:
- Tu poporul meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău
e un Deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
În codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai.