N-am să uit - pe-un şes podit cu pai-
Câte zile-or fi să-mi mai rămână.
O căruţă trasă de doi cai
şi în ea - o femeie bătrână.
Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce,
că bătrâna duce - sau aduce?! -
o căruţă plină cu pământ.
Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.
Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,
şi privea tot timpul înainte.
poate-şi aducea strămoşii acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?!
Numai drumul dacă-l mai vedea,
ochii ei alunecau departe:
parcă ţara o ducea cu ea,
parcă o muta în altă parte...
Şi am vrut să-i strig o întrebare:
Spune, unde duci acel pământ?
E ţărână scoasă de vânzare?!
Sau e de la propriu-ţi mormânt?
Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate-i pământ răscumpărat
de la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?
Dar bătrâna n-auzea, se pare,
parcă semăna cu o statuie,
parcă semăna cu-o lumânare
mai mocnind un fir de flăcăruie...
Doar pe chip i le citeai pe toate:
parcă nu avea dreptul să moară
până nu va face o dreptate
poate sie, nouă, bunăoară.
Şi o urmării, fără de grai,
până zarea o-nghiţi, -ntr-un fel,
ori pân' se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel...
...Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai, pe drum,
şi-o căruţă, îmbătrânind din mers...
Nicolae Dabija - Doruri interzise
