Bunicul

I se trecea cărunteţea prin barbă,

aşa cum trece vântul prin iarbă.

Cărţi încătărămate deschidea liniştit -

cu litere roase de atâta citit.

Păstra pe geam, din toamnă, o gutuie

cu pielea străvezie şi gălbuie - 

se vedeau printr-însa seminţele

ca printr-un nebun suferinţele.

El - la lumina ei - citea sub scară, 

sau, ore, urmărea cum plouă afară;

pogorau ploile acolo, pe plai

parcă galopau herghelii de cai.

Înconjurat de nepoţei, lângă fereşti,

bunicul a murit spunând poveşti.

Se-nghesuiau la geamuri zări pustii...

şi-n jurul lui, - cum respirau copii,

cum lăcrimau, că nu vor mai afla

cum se termină-n veci, povestea cea!...

...În timp ce, lângă geamurile-acele,

gutuia işi muta lumina-n stele.

Nicolae Dabija - Doruri interzise  

Premonitii

E toamnă. Ning frunzele, rânduri

Şi cad toţi copacii pe gânduri.

Ceaţa amestecată cu ramuri - 

Ca o perdea stă la geamuri.

În cărţile ce le citesti, pe sărite,

Cuvintele şed zgribulite.

Degrabă va ninge, degrabă!

Şi cărţi încăpea-vor într-o silabă!

Pe dealul ce-n nouri se curmă - 

păstorul păscut e de turmă.

E toamnă. Ning frunzele, rânduri

 Şi inima cade pe gânduri

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Conferinta de presa a marelui inventator

Visez să inventez - dacă se poate
spune astfel - încă din anii de şcoală,
un burete care-ar absorbi toate
prostiile lumii. (Rumoare în sală.)
Mai lucrez de-o viaţă la un manual
de zbor pentru fluturi şi-n pauze
elaborez un fel de dicţionar
al graiului crinilor. (Aplauze.)
Mă mai străduiesc să pricep oamenii.
Mă mir cum se aseamănă: uri
şi iubiri, sfinţii şi famenii.
(Replici din sală. Fluierături.)
În rest, sap grădina, sădesc crizanteme,
plivesc pătrunjelul, cultiv muşcate,
mai şi mor din vreme în vreme...
(Aplauze vii şi îndelungate.)

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Taceri asurzitoare

Tăcerile sunt pline de cuvinte:
ele au colţi, sunt colorate, şi prezic;
dânsele pot preamultul a-l cuprinde
cum vorbele, ades, nu spun nimic.

Tăcerile sunt pline de cuvinte,
cu fulgerări şi prăvăliri de stâncă.
Au mai rămas pe lume lucruri sfinte
neprofanate de cuvinte încă.

Tăcerile sunt pline de cuvinte...
Învaţă să le-asculţi. Şi să le-auzi.
Să poţi vorbi cu morţii din morminte,
cu cariul ce lucrează în aguzi...

Tăcerile sunt pline de cuvinte.
Iară în urma ultimei plecări -
numai tăcerea te va ţine minte...
Şi poate-o carte, plină de tăceri.

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Ruga

Ruga de pasăre, sus peste ţară,
care se odihneşte numai când zboară.
Ruga de pasăre, care
numai cât cântă nu moare.

Ruga de iarbă abia răsărită:
cerul de peste ea să dea în floare.
Ruga de piatră - să fie zidită
în zid de templu, nu de-nchisoare.

Ruga-cântec, ruga-plânset, ruga-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Grai

E greu de tot să fii - mereu - crezut,
de nu confrunţi cu viaţa cele zise.
Iar pe aceste dealuri plouă rouă,
Graiul e blând şi zările-s deschise.

Coline-mpădurite şi golaşe:
e-n tot o pace şi-o îngândurare...
Lângă bătrâni şi prunci, între ai mei,
orice cuvânt îmi este sărbătoare.

Zic "maică" - şi-i mai multă ziua,
iar focurile-adaugă lumina, -
Cuvânt, care-a cuprins în el 
şi pajişte, şi aer, şi colină, 
şi grâul copt, şi liniştile grele...

E timpu-n preajma lui, umil aproape
precum o pasăre ce a uitat să zboare,
ori ca un peşte ce-a uitat să-noate.

Femeile-s în lan, bărbaţii şterg
c-un smoc de iarbă cerul de pe coasă...
E satul pe colină mic, încât
tot satu-ar încăpea-ntr-o casă.

Satu-i sub bolţi, - de-aicea de pe uliţi
poţi focuri multe jos, pe şes să numeri... 
Şi cerul ne apasă în pământ, 
încât copiii sunt aduşi de umeri.

Iar fumul ni se aşterne la picioare, 
şi casul de sub streşini lăcrimează:
printre căpiţe de mărar, peltici,
prunci spun CUVINTE CARE LUMINEAZĂ.

Grai vechi şi sfânt, fără cuvinte-aproape;
cu dânsul au tâcut martirii, 
şi au vorbit de Patrie poeţii, 
şi-au lăcrimat de bucurie mirii.

La frumuseţea lui pun mărturie
florile - azi - ce-n fructe se preschimbă,
soarele - ieri - ţinut mai mult prin hrube,
poeţii spânzuraţi de limbă.

...Sămânţa, iată, încolţeşte-n maluri.
Tăcerea se aude pânditoare. 
Şi graiul stelelor cine-l pricepe
găseşte-o izbitoare asemănare

cu Graiul ce-i vorbit pe aceste dealuri,
unde e zarea naltă şi senină, 
şi florile îşi zăbovesc mireasma,
iar pomii cresc mai mult în rădăcină.
 

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Lupta dela Rovine

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă,
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă,
Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah, şi Spahii
Vin de'ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari -
Însă'n zarea depărtată sună codrul se stejari.
Iată vine-un sol de pace c'o năframă'n vârf de băţ;
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- "Ce vrei tu?" - "Noi? Bună pace! Şi de n'o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vadă pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea, şi s'apropie de cort,
Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port:
- "Tu eşti Mircea?" - "Da 'mpărate!" - "Ai venit să mi te 'nchini,
Să nu schimb a ta coroană intr'o ramură de spini?"
- "Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi,
Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-Tale, -
De-o fi una, de-o fi alta; ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi;"
- "Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot,
Ca întreg Aliotmanul să se'mpiedice de-un ciot?
O! tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s'au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi s'adună
Să dea piept cu uraganul, ridicat de Semilună;
S'a'mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N'au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi apusul îşi împinse toate neamurile încoace;
Pentru a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri,
Sguduind din pacea adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi;
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!
La Nicopoli văzut-ai câte tabere s'au strâns,
Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic fără păs,
Din pristolul dela Roma să dau calului ovăz!...
Şi de crunta-mi vitejie tu te aperi c'un toiag?
Şi purtat de biruinţă să mă'mpiedic de-un moşneag?"
- "De-un moşneag, da, Împărate! Căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vr'odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să'nnece spumegând a tale oşti.
După vremuri, mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe.
Mulţi durară după vremuri peste Dunăre vr'un pod,
De-au trecut ca spaima lumei şi mulţime de norod;
Împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit ş'in ţara noastră de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te'nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş'un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite 'n zale de 'mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus?
Laurii voiau să-ţi smulgă depe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!
Şi deaceia tot ce mişcă 'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este;
Duşmănit vei fi de toate făr'a prinde chiar de veste.
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se'nfioarează de-a ta faimă, Baiazid!"
Şi abia plecă bătrânul, ce mai freamăt, ce mai sbucium;
Iar, la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra 'ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu 'ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni.
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie,
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar strigă 'mpăratul, ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste;
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie,
Cad arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie;
În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă 'n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul.
Mircea însuşi mână 'n luptă vijelia îngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.
Durduind suiau călării, ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se 'mprăştie a duşmanilor şireaguri
Şi, gonind biruitoare, tot veniau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se 'ntinde falnic armia română.

Mihai Eminescu

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi nici mâne, nici eri nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor, ce n'au fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a 'nainte d'a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet si lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire,
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi 'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc încă un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul, ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpetrit'o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit'o
Când ura cea mai crudă mi s'ar pare' amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu pute sa mor.

Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l'arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii, ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu petre mă va isbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă, dispar fără de urmă!

Mihai Eminescu