Dorobantul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid,
Inimoşi s'azvârl prin şanţuri şi de-avalma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pieire, şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca'ntr'un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii, răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce'nnecau reduta, scufundându-se 'n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovia trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau urmându-i alţii, iar el tot pe unde a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca 'n asalt,
Dar era prea slab pesemne, zidul lunecos şi 'nalt.

Iat'un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. - "Cu sârg, băiete! ce întârzii de nu te sui?"

El abia-şi întoarce capul. - "N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!"

- "Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N'o ţinea..."
- "Cum n'aş pune-o şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea."

Ajutându-i căpitanul el să 'nalţă 'ncet, incet,
Dă un chiot şi se 'nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca 'n cuibul răscolitelor furnici.

El înaltă 'n vânt chipiul, strig' un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare depe ziduri in redută, şi 'n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Cosbuc