marți, 31 august 2010

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era
azi nici mâne, nici eri nici totdeauna,
Căci
unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor, ce n'au fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a 'nainte d'a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet si lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire,
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi 'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc încă un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul, ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpetrit'o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit'o
Când ura cea mai crudă mi s'ar pare' amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu pute sa mor.

Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l'arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii, ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu petre mă va isbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă, dispar fără de urmă!

Mihai Eminescu

Fluierul ciobanului

Soarele se ridicase
Mândru şi strălucitor,
Câmpul se redeşteptase,
Vântul adia uşor;
Laoparte pe câmpie
Subt un arbore sezând,
Sta plângând cu duioşie
Un cioban frumos si blând.
Lângă el, în bucăţele
Jos pe iarbă aşezat,
Printre mândre floricele
Sta un fluier sfărâmat.
- "De ce plângi aşa de tare
Şi oftezi cuprins de dor?"
Îl întreabă cu mirare
Un drumeţ mai simţitor;
"Turma ţi-e bolnăvioară
Ţi-a murit vreun mieluşel?
Ori stă vreunul ca să-ţi moară?...
Spune-mi, dragă ciobănel!"
- "Nu!" c'o voce întristată,
El raspunde 'nduioşat,
Iar cu mâna sa i-arată
Fluierul cel sfărâmat;

"Turma mea e sănptoasă
Nici un miel nu mi-a murit,
Însă vieaţa mea frumoasă
De aseară s-a cernit.
Turcii care ne apasă,
Pustiind acest pământ,
Au intrat la noi in casă,
Poruncindu-mi să le cânt.
Le-am răspuns c'a mea cântare
La păgâni n-am închinat,
Şi atuncea cu turbare,
Fluierul mi-au sfărâmat!"

Zice şi amarnic plânge
Întristatul ciobănel,
Dar drumeţul, mâna-i strânge
Şi-i vorbeşte lui astfel:
- "Vin cu mine la oştire,
De-ţi răsbună, fătul meu,
Căci prea mulţi în nesimţire
Poartă înca jugul greu!"
Ciobănelul îl aţintă
Şi pedată l-a urmat,
Schimbând astfel pe o fiinţă
Fluerul cel sfărâmat!

Însă, - lucru de mirare -
Oripeunde ei treceau -
Să-i urmeze mic si mare,
Dând năvala se 'ntreceau!
Străbătând câmpii şi coaste,
Dealuri, văi şi ape vii,
Când ajunseră la oaste,
Erau cinsprezece mii!
Lupta dându-se îndată,
Turcul fuge spăimântat;
Astfel ţara fu scăpată
Dintr'un fluier sfărâmat!

A. Macedonsky

luni, 30 august 2010

Dorobantul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid,
Inimoşi s'azvârl prin şanţuri şi de-avalma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pieire, şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca'ntr'un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii, răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce'nnecau reduta, scufundându-se 'n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovia trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau urmându-i alţii, iar el tot pe unde a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca 'n asalt,
Dar era prea slab pesemne, zidul lunecos şi 'nalt.

Iat'un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. - "Cu sârg, băiete! ce întârzii de nu te sui?"

El abia-şi întoarce capul. - "N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!"

- "Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N'o ţinea..."
- "Cum n'aş pune-o şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea."

Ajutându-i căpitanul el să 'nalţă 'ncet, incet,
Dă un chiot şi se 'nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca 'n cuibul răscolitelor furnici.

El înaltă 'n vânt chipiul, strig' un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare depe ziduri in redută, şi 'n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Cosbuc