Lupta dela Rovine

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă,
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă,
Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah, şi Spahii
Vin de'ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari -
Însă'n zarea depărtată sună codrul se stejari.
Iată vine-un sol de pace c'o năframă'n vârf de băţ;
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- "Ce vrei tu?" - "Noi? Bună pace! Şi de n'o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vadă pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea, şi s'apropie de cort,
Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port:
- "Tu eşti Mircea?" - "Da 'mpărate!" - "Ai venit să mi te 'nchini,
Să nu schimb a ta coroană intr'o ramură de spini?"
- "Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi,
Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-Tale, -
De-o fi una, de-o fi alta; ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi;"
- "Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot,
Ca întreg Aliotmanul să se'mpiedice de-un ciot?
O! tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s'au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi s'adună
Să dea piept cu uraganul, ridicat de Semilună;
S'a'mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N'au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi apusul îşi împinse toate neamurile încoace;
Pentru a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri,
Sguduind din pacea adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi;
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!
La Nicopoli văzut-ai câte tabere s'au strâns,
Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic fără păs,
Din pristolul dela Roma să dau calului ovăz!...
Şi de crunta-mi vitejie tu te aperi c'un toiag?
Şi purtat de biruinţă să mă'mpiedic de-un moşneag?"
- "De-un moşneag, da, Împărate! Căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vr'odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să'nnece spumegând a tale oşti.
După vremuri, mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe.
Mulţi durară după vremuri peste Dunăre vr'un pod,
De-au trecut ca spaima lumei şi mulţime de norod;
Împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit ş'in ţara noastră de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te'nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş'un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite 'n zale de 'mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s'a pus?
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus?
Laurii voiau să-ţi smulgă depe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!
Şi deaceia tot ce mişcă 'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este;
Duşmănit vei fi de toate făr'a prinde chiar de veste.
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se'nfioarează de-a ta faimă, Baiazid!"
Şi abia plecă bătrânul, ce mai freamăt, ce mai sbucium;
Iar, la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra 'ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu 'ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni.
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie,
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar strigă 'mpăratul, ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste;
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie,
Cad arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie;
În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă 'n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul.
Mircea însuşi mână 'n luptă vijelia îngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.
Durduind suiau călării, ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se 'mprăştie a duşmanilor şireaguri
Şi, gonind biruitoare, tot veniau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată.
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin' oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se 'ntinde falnic armia română.

Mihai Eminescu