Fluierul ciobanului

Soarele se ridicase
Mândru şi strălucitor,
Câmpul se redeşteptase,
Vântul adia uşor;
Laoparte pe câmpie
Subt un arbore sezând,
Sta plângând cu duioşie
Un cioban frumos si blând.
Lângă el, în bucăţele
Jos pe iarbă aşezat,
Printre mândre floricele
Sta un fluier sfărâmat.
- "De ce plângi aşa de tare
Şi oftezi cuprins de dor?"
Îl întreabă cu mirare
Un drumeţ mai simţitor;
"Turma ţi-e bolnăvioară
Ţi-a murit vreun mieluşel?
Ori stă vreunul ca să-ţi moară?...
Spune-mi, dragă ciobănel!"
- "Nu!" c'o voce întristată,
El raspunde 'nduioşat,
Iar cu mâna sa i-arată
Fluierul cel sfărâmat;

"Turma mea e sănptoasă
Nici un miel nu mi-a murit,
Însă vieaţa mea frumoasă
De aseară s-a cernit.
Turcii care ne apasă,
Pustiind acest pământ,
Au intrat la noi in casă,
Poruncindu-mi să le cânt.
Le-am răspuns c'a mea cântare
La păgâni n-am închinat,
Şi atuncea cu turbare,
Fluierul mi-au sfărâmat!"

Zice şi amarnic plânge
Întristatul ciobănel,
Dar drumeţul, mâna-i strânge
Şi-i vorbeşte lui astfel:
- "Vin cu mine la oştire,
De-ţi răsbună, fătul meu,
Căci prea mulţi în nesimţire
Poartă înca jugul greu!"
Ciobănelul îl aţintă
Şi pedată l-a urmat,
Schimbând astfel pe o fiinţă
Fluerul cel sfărâmat!

Însă, - lucru de mirare -
Oripeunde ei treceau -
Să-i urmeze mic si mare,
Dând năvala se 'ntreceau!
Străbătând câmpii şi coaste,
Dealuri, văi şi ape vii,
Când ajunseră la oaste,
Erau cinsprezece mii!
Lupta dându-se îndată,
Turcul fuge spăimântat;
Astfel ţara fu scăpată
Dintr'un fluier sfărâmat!

A. Macedonsky