Balada Dochiei

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stîncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domnează-n vizuine
Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samănă
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratun-n van cătă
Pe Dochia a îmblânzi.
Văzând Patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică,
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în săiag,
Tronu-i iarba înverzită
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară
Şi de-o birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu fierbinte
"Zamolxis, o Zeu! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog, nu mă lăsa!"
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zână
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi coperă-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din a ei suspin
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Peste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.

Gheorghe Asachi

Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venia un om, cu jale, zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea, acum la 'ntors acasă...
Aş vrea să sbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pededesupt,
Păşia trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Sbura ca o lumină de glorie mareaţă.
Şi 'n ochii lui de vultur, adânci, vioi şi mari,
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încununată.
Calică-i era haina, dar strălucia pe ea
Şi crucea Sfântului Gheorghe ş'a României Stea.
Românul venia singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare,
Şi vede nu departe, în faţa lui venind
Un corp de oaste mândra în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă 'mpărătească,
Mergând voios la Plevna cu dor s'o cucerească.
În frunte-i Colonelul, semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privia ades' cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodată, el dă cu ochii de sarbădul Român,
Ce stase 'nloc la umbră, sub un stejar batrân.
Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede,
Când crucea Sfântului Gheorghe pe sânul lui o vede.
S'opreşte regimentul, iar bravul Colonel
Se 'nchină la drumeţul, s'apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
- "Vin tocmai de la Plevna". - "Cum e acolo?" - "Bine"
- "Dar aste decoraţii, cum, cine ţi le-a dat?"
- "Chiar Domnitorul nostru ş'al vostru Împărat"
- "Dar pentru care fapte?" - "Ştiu eu?... Ci-că drept plată
Că am luat eu steagul redutei! Şi pedată
Cu el străpunşi de glonţuri ne-am prăbuşit in şanţ..."
- "Dar ce rang ai, voinice?" - "Am rang de Dorobanţ!"
Atunci Colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se 'ntoarce, dă un ordin... Pe loc tot regimentul
Se 'nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Balada lupului alb

Feciori din dacă mamă
Pribegi ca două cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi.

Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsă vina,
Ne-au zamislit din Creste
Şi ne-a scăldat Lumina.

Spălaţi în ploi şi moine,
Curaţi ca două schituri,
Ne-au botezat în doine,
Şi ne-au sfinţit in mituri.

Mai plânşi ca două lacrimi,
Cuminţi ca două stele,
Noi dezlegăm de patimi
Şi descântăm de jele.

Din tămple ningem vise,
Din inimă dureri,
Speranţele nezise
La porţi de Învieri.

Ne-am îmbrăcat în soartă
Cumpliţi ca o osândă,
La daca noastră poartă,
Ca lupii stând la pândă.

Vom însera cu anul
Şi-om deveni pamânturi...
Ne-o ţine minte neamul
Frumoşi ca două cânturi.

Ne vom zidi-n Credinţă
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţă
Şi vom ploua cu astre.

Vom asfinţi cu veacul
Şi-om deveni zăpadă
Ne-o pomeni săracul,
În plânset de baladă...

Ne-o creşte foc din suflet
Ne-or plânge-n palme macii
Când ne-om opri din umblet,
Feciori ai Sfintei Dacii!

Pavel Corut

Fluierul ciobanului

Soarele se ridicase
Mândru şi strălucitor,
Câmpul se redeşteptase,
Vântul adia uşor;
Laoparte pe câmpie
Subt un arbore sezând,
Sta plângând cu duioşie
Un cioban frumos si blând.
Lângă el, în bucăţele
Jos pe iarbă aşezat,
Printre mândre floricele
Sta un fluier sfărâmat.
- "De ce plângi aşa de tare
Şi oftezi cuprins de dor?"
Îl întreabă cu mirare
Un drumeţ mai simţitor;
"Turma ţi-e bolnăvioară
Ţi-a murit vreun mieluşel?
Ori stă vreunul ca să-ţi moară?...
Spune-mi, dragă ciobănel!"
- "Nu!" c'o voce întristată,
El raspunde 'nduioşat,
Iar cu mâna sa i-arată
Fluierul cel sfărâmat;

"Turma mea e sănptoasă
Nici un miel nu mi-a murit,
Însă vieaţa mea frumoasă
De aseară s-a cernit.
Turcii care ne apasă,
Pustiind acest pământ,
Au intrat la noi in casă,
Poruncindu-mi să le cânt.
Le-am răspuns c'a mea cântare
La păgâni n-am închinat,
Şi atuncea cu turbare,
Fluierul mi-au sfărâmat!"

Zice şi amarnic plânge
Întristatul ciobănel,
Dar drumeţul, mâna-i strânge
Şi-i vorbeşte lui astfel:
- "Vin cu mine la oştire,
De-ţi răsbună, fătul meu,
Căci prea mulţi în nesimţire
Poartă înca jugul greu!"
Ciobănelul îl aţintă
Şi pedată l-a urmat,
Schimbând astfel pe o fiinţă
Fluerul cel sfărâmat!

Însă, - lucru de mirare -
Oripeunde ei treceau -
Să-i urmeze mic si mare,
Dând năvala se 'ntreceau!
Străbătând câmpii şi coaste,
Dealuri, văi şi ape vii,
Când ajunseră la oaste,
Erau cinsprezece mii!
Lupta dându-se îndată,
Turcul fuge spăimântat;
Astfel ţara fu scăpată
Dintr'un fluier sfărâmat!

A. Macedonsky

Dorobantul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid,
Inimoşi s'azvârl prin şanţuri şi de-avalma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pieire, şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca'ntr'un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii, răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce'nnecau reduta, scufundându-se 'n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovia trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau urmându-i alţii, iar el tot pe unde a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca 'n asalt,
Dar era prea slab pesemne, zidul lunecos şi 'nalt.

Iat'un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. - "Cu sârg, băiete! ce întârzii de nu te sui?"

El abia-şi întoarce capul. - "N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!"

- "Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N'o ţinea..."
- "Cum n'aş pune-o şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea."

Ajutându-i căpitanul el să 'nalţă 'ncet, incet,
Dă un chiot şi se 'nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca 'n cuibul răscolitelor furnici.

El înaltă 'n vânt chipiul, strig' un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare depe ziduri in redută, şi 'n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!

George Cosbuc