duminică, 16 decembrie 2012

Voi n'aţi fost cu noi in celule

Voi n'aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne.
Sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, 
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n'aţi plâns în palme, fierbinte, 
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n'aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n'aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harfele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţaie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n'aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta 'nchisoare
cum minte speranţa şi visul, 
când uşile grele se'nchid în zăvoare,
şi'n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe'ncărcate
gonind dupa fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toti cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul şi vineţi, 
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile spărge-se-vor toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu ştiţi ce'nseamnă'nvierea din moarte,
căci n'aţi fost cu noi în celule.

Radu Gyr, Poeti dupa gratii            

duminică, 9 decembrie 2012

Bunicul

I se trecea cărunteţea prin barbă,
aşa cum trece vântul prin iarbă.

Cărţi încătărămate deschidea liniştit -
cu litere roase de atâta citit.

Păstra pe geam, din toamnă, o gutuie
cu pielea străvezie şi gălbuie - 

se vedeau printr-însa seminţele
ca printr-un nebun suferinţele.

El - la lumina ei - citea sub scară, 
sau, ore, urmărea cum plouă afară;

pogorau ploile acolo, pe plai
parcă galopau herghelii de cai.

Înconjurat de nepoţei, lângă fereşti,
bunicul a murit spunând poveşti.

Se-nghesuiau la geamuri zări pustii...
şi-n jurul lui, - cum respirau copii,

cum lăcrimau, că nu vor mai afla
cum se termină-n veci, povestea cea!...

...În timp ce, lângă geamurile-acele,
gutuia işi muta lumina-n stele.

Nicolae Dabija - Doruri interzise  

vineri, 7 decembrie 2012

Premonitii

E toamnă. Ning frunzele, rânduri
Şi cad toţi copacii pe gânduri.

Ceaţa amestecată cu ramuri - 
Ca o perdea stă la geamuri.

În cărţile ce le citesti, pe sărite,
Cuvintele şed zgribulite.

Degrabă va ninge, degrabă!
Şi cărţi încăpea-vor într-o silabă!

Pe dealul ce-n nouri se curmă - 
păstorul păscut e de turmă.

E toamnă. Ning frunzele, rânduri
 Şi inima cade pe gânduri

Nicolae Dabija - Doruri interzise

luni, 16 mai 2011

Conferinta de presa a marelui inventator

Visez să inventez - dacă se poate
spune astfel - încă din anii de şcoală,
un burete care-ar absorbi toate
prostiile lumii. (Rumoare în sală.)
Mai lucrez de-o viaţă la un manual
de zbor pentru fluturi şi-n pauze
elaborez un fel de dicţionar
al graiului crinilor. (Aplauze.)
Mă mai străduiesc să pricep oamenii.
Mă mir cum se aseamănă: uri

şi iubiri, sfinţii şi famenii.
(Replici din sală. Fluierături.)

În rest, sap grădina, sădesc crizanteme,
plivesc pătrunjelul, cultiv muşcate,
mai şi mor din vreme în vreme...
(Aplauze vii şi îndelungate.)


Nicolae Dabija - Doruri interzise

Taceri asurzitoare

Tăcerile sunt pline de cuvinte:
ele au colţi, sunt colorate, şi prezic;
dânsele pot preamultul a-l cuprinde
cum vorbele, ades, nu spun nimic.

Tăcerile sunt pline de cuvinte,
cu fulgerări şi prăvăliri de stâncă.
Au mai rămas pe lume lucruri sfinte
neprofanate de cuvinte încă.

Tăcerile sunt pline de cuvinte...

Învaţă să le-asculţi. Şi să le-auzi.
Să poţi vorbi cu morţii din morminte,
cu cariul ce lucrează în aguzi...

Tăcerile sunt pline de cuvinte.
Iară în urma ultimei plecări -
numai tăcerea te va ţine minte...

Şi poate-o carte, plină de tăceri.

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Ruga

Ruga de pasăre, sus peste ţară,
care se odihneşte numai când zboară.
Ruga de pasăre, care
numai cât cântă nu moare.

Ruga de iarbă abia răsărită:
cerul de peste ea să dea în floare.
Ruga de piatră - să fie zidită
în zid de templu, nu de-nchisoare.

Ruga-cântec, ruga-plânset, ruga-blestem
(naivă, credulă, nebună)
de aed care speră cu un poem
c-ar putea face lumea mai bună.


Nicolae Dabija - Doruri interzise

Grai

E greu de tot să fii - mereu - crezut,
de nu confrunţi cu viaţa cele zise.
Iar pe aceste dealuri plouă rouă,
Graiul e blând şi zările-s deschise.

Coline-mpădurite şi golaşe:
e-n tot o pace şi-o îngândurare...
Lângă bătrâni şi prunci, între ai mei,
orice cuvânt îmi este sărbătoare.

Zic "maică" - şi-i mai multă ziua,
iar focurile-adaugă lumina, -
Cuvânt, care-a cuprins în el 

şi pajişte, şi aer, şi colină, 
şi grâul copt, şi liniştile grele...

E timpu-n preajma lui, umil aproape
precum o pasăre ce a uitat să zboare,
ori ca un peşte ce-a uitat să-noate.

Femeile-s în lan, bărbaţii şterg
c-un smoc de iarbă cerul de pe coasă...
E satul pe colină mic, încât
tot satu-ar încăpea-ntr-o casă.

Satu-i sub bolţi, - de-aicea de pe uliţi
poţi focuri multe jos, pe şes să numeri... 

Şi cerul ne apasă în pământ, 
încât copiii sunt aduşi de umeri.

Iar fumul ni se aşterne la picioare, 

şi casul de sub streşini lăcrimează:
printre căpiţe de mărar, peltici,
prunci spun CUVINTE CARE LUMINEAZĂ.

Grai vechi şi sfânt, fără cuvinte-aproape;
cu dânsul au tâcut martirii, 

şi au vorbit de Patrie poeţii, 
şi-au lăcrimat de bucurie mirii.

La frumuseţea lui pun mărturie
florile - azi - ce-n fructe se preschimbă,
soarele - ieri - ţinut mai mult prin hrube,
poeţii spânzuraţi de limbă.

...Sămânţa, iată, încolţeşte-n maluri.
Tăcerea se aude pânditoare. 

Şi graiul stelelor cine-l pricepe
găseşte-o izbitoare asemănare

cu Graiul ce-i vorbit pe aceste dealuri,
unde e zarea naltă şi senină, 

şi florile îşi zăbovesc mireasma,
iar pomii cresc mai mult în rădăcină.

 
Nicolae Dabija - Doruri interzise