Imn morţilor

Morminte dragi, lumină vie,

sporite-ntr-una an de an,

noi v-auzim curgând sub glie,

ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte

pământul, până-n temelii,

căci arde ţara de morminte,

cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,

morminte vechi, mormite noi,

de vi se pierde urma-n ţară,

vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce

şi dacă locul nu vi-l ştim,

tot gândul nostru-n el v-aduce,

îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

noi am făcut din voi icoane,

şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,

ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu! Neamul nostru nu vă plânge,

ci se cuminecă prin voi.

Radu Gyr

Antiteze

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi,

surâd numai acei care suspină,

de n-ai fi râs, n-ai fi știut să gemi,

de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai,

cu mâna ta n-ai unge răni străine,

n-ai jindui după un colț de rai, 

de n-ai purta un strop de iad în tine.

Și nu te-nalți în slăvi, dacă nu cazi

cu fruntea grea în pulbere amară,

iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,

e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Radu Gyr

Vieţaşii

Demult, demult... la început de osândă

mai întreba de noi la poarta de-afară

câte-o nălucă de mamă plăpândă

sau câte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei... din lumea cealaltă

mai sosea câte-un răvaş mirosind a grădini.

Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai 'naltă.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată...

Şi umbra celeilalte vieţi

căzu de pe noi, măcinată

ca tencuiala de pe pereţi.

Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură.

Afară, părinţii bătrâni

poate de ani şi de ani se făcură

pâine, zumzet, fântâni.

Nevestele-or avea lacrimi tot mai puţine

şi-n păr mai multe zăpezi înţelepte,

şi-or fi învăţat să nu mai suspine

şi să nu ne aştepte.

Feciorii noştri or fi crescut mai departe,

mai frumoşi şi mai fără de noi

şi-or fi purces spre oraşe străine la carte,

de n-or fi căzut undeva-n război.

Şi fetele noastre cu boiuri de floare

or fi plecat mirese-n caleşti,

alături de miri rupţi din soare,

ca nişte prinţi din poveşti.

Şi-acolo-n cămine albastre vor coase

cu mâna subţire si moale,

plecate sub lampă, madone duioase,

scutece albe ca nişte petale

pentru odrasle bălaie ca spicul,

care vor râde mâine-n iatac,

departe de moarte şi de bunicul

pierdut, fără nume, în piatră, în veac.

Radu Gyr, Poeti dupa gratii

 

   

As-noapte, Iisus...

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L spoia cu argint pe veşminte,

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură:

- Doamne, de unde vii? - Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul. Niciun răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au împuns.

- Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui...

Radu Gyr, Poeti dupa gratii

Vorbitor

M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată...

Oftând veniseşi la vorbitor.

Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,

şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna

(acest lucru e strict interzis).

Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna, 

peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete... 

Între noi, gardianul sever,

lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,

osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere-n faţă

din odrasla cu zâmbet puţin.

Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă

şi din putregaiuri de chin...

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată, 

ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam.

Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,

sub lampă, când "teme" scriam...

Un semn mi-ai făcut, poate a fost o mângâiere, 

în aer s-a rupt - creangă de lut.

Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,

şi-n vis m-am plecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate

sângerau şi zvâcneau întrebări.

Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,

cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: - Băiete, ce cruntă ursită

spoi cu fiere obrazul tău?

Răspundea fruntea: - Bătrânule, ocna-i cumplită,

sălbatic sunt, crâncen si rău...

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte

în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.

Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,

cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră

Plină de vorbe fără de glas...

Apoi gardianul: - S-a sfârşit sfertul de oră!

M-am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s-au umplut cu ţigări de la tine,

tată, ai spus ceva ca un fum,

şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,

m-a prins sub molozu-i postum...

Gardianul m-a împins iar în celula haină,

prin febre să te văd cum plecai,

ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,

un băietan cu ochii de rai...

Radu Gyr, Poeti dupa gratii