Grai

E greu de tot să fii - mereu - crezut,
de nu confrunţi cu viaţa cele zise.
Iar pe aceste dealuri plouă rouă,
Graiul e blând şi zările-s deschise.

Coline-mpădurite şi golaşe:
e-n tot o pace şi-o îngândurare...
Lângă bătrâni şi prunci, între ai mei,
orice cuvânt îmi este sărbătoare.

Zic "maică" - şi-i mai multă ziua,
iar focurile-adaugă lumina, -
Cuvânt, care-a cuprins în el 
şi pajişte, şi aer, şi colină, 
şi grâul copt, şi liniştile grele...

E timpu-n preajma lui, umil aproape
precum o pasăre ce a uitat să zboare,
ori ca un peşte ce-a uitat să-noate.

Femeile-s în lan, bărbaţii şterg
c-un smoc de iarbă cerul de pe coasă...
E satul pe colină mic, încât
tot satu-ar încăpea-ntr-o casă.

Satu-i sub bolţi, - de-aicea de pe uliţi
poţi focuri multe jos, pe şes să numeri... 
Şi cerul ne apasă în pământ, 
încât copiii sunt aduşi de umeri.

Iar fumul ni se aşterne la picioare, 
şi casul de sub streşini lăcrimează:
printre căpiţe de mărar, peltici,
prunci spun CUVINTE CARE LUMINEAZĂ.

Grai vechi şi sfânt, fără cuvinte-aproape;
cu dânsul au tâcut martirii, 
şi au vorbit de Patrie poeţii, 
şi-au lăcrimat de bucurie mirii.

La frumuseţea lui pun mărturie
florile - azi - ce-n fructe se preschimbă,
soarele - ieri - ţinut mai mult prin hrube,
poeţii spânzuraţi de limbă.

...Sămânţa, iată, încolţeşte-n maluri.
Tăcerea se aude pânditoare. 
Şi graiul stelelor cine-l pricepe
găseşte-o izbitoare asemănare

cu Graiul ce-i vorbit pe aceste dealuri,
unde e zarea naltă şi senină, 
şi florile îşi zăbovesc mireasma,
iar pomii cresc mai mult în rădăcină.
 

Nicolae Dabija - Doruri interzise