Lauda omului

Din punctul de vedere al copacilor,

Soarele-i o dungă de căldură,

oamenii - o emoţie copleşitoare...

Ei sunt nişte fructe plimbătoare

ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere al pietrelor,

Soarele-i o piatră căzătoare,

oamenii-s o lină apăsare...

Sunt mişcare adăugată la mişcare

Şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere al aerului,

Soarele-i un aer plin de păsări,

aripă în aripă zbătând.

Oamenii sunt păsări nemaîntâlnite,

Cu aripi crescute înlăuntru,

Care bat, plutind, planând,

într-un aer mai curat -  care e gândul!

Nichita Stănescu  

Îndrăgostiţi

O ploaie să sfărâme asfalturile,

aşteptăm o ploaie să ne răzbune -

peste noapte, pe străzi, să ţâşnească iarba închisă

şi noi s-alergăm prin ea, dând de vulpi, strecurate, nebune.

Să-nmugurească uşile, să sloboadă lăstari:

dimineaţa, oamenii să deschidă-nfrunzită fereastra -

miraţi, fericiţi, buimăciţi să iasă în stradă...

Am scris, mai demult, versuri lungi despre asta.

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Eminescu

Când mă gândesc
                        cât de mult
                                       ne iubise
                                                   izvoarele,
şi codrii,
             şi doinele
                           ce au fost a-l cunoaşte - 
îmi vine să cred
                       că poeţii mari
                                           îşi aleg
                                                      popoarele
în mijlocul cărora
                             au
                                 a se naşte.

Nicolae Dabija - Doruri interzise

Azi şi-n celule-i sărbătoare

Azi şi-n celule-i sărbătoare

Şi inimi mii cântă-n surdină

Minunea, naşterea divină.

E azi Craciunul Sfânt şi Mare.

Şi mii de suflete în vrajă

Închină imn Celui de Sus,

Şi mii de suflete de strajă

Se pleacă blândului Iisus.

Căci El ne-aduce-n dar iubirea

Pe-acest neâmpăcat pământ.

El este-n veac nemărginirea

Osana! Iisuse Sfânt!

Craciun 1958

Despa Olariu, Poeti dupa gratii

Noaptea de Crăciun

Ferecat în lanţuri, sfâşiat de ger,

Mă veghează-n noapte crâncen temnicer.

Mi-au luat fereastra, hainele-mi luară,

Mă rotesc de una, frigul ma doboară.

Temnicerii toarnă apă pe podea;

Iisuse, mă doare, crucea mi-e prea grea.

Noapte de Crăciun, nu mai cânt "Domn, Domn".

Iisuse, mi-e foame, Iisuse, mi-e somn...

Petru C. Baciu, Poeti dupa gratii

Noaptea de Crăciun

Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba

În care picuri grei de apă cad.

În faţa porţii ne aşteaptă duba

Să ne transporte undeva-n alt iad.

Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,

Păşim în gând cu semnul Sfintei Cruci.

Ne-mproaşcă cu ocara si sudalma

Cordoanele de cerberi politruci.

Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,

Ne-nghite duba ca un căpcăun.

În tot oraşu-i linişte pustie

În noaptea asta tristă de Crăciun.

Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată

Nu mai vibrează glasuri argintii,

Dintr-o copilărie-ndepărtată

Răsună-n noi colindele târzii.

Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria

Că S-a născut în noaptea asta Christ.

Doar îngerii Îi cântă-n cer solia,

Crăciun amar, însângerat şi trist.

Copiii azi se roagă sub icoane

Să le aducă Moş Crăciun, în zori,

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

Ionel Zeană, Poeti dupa gratii

Vieţaşii

Demult, demult... la început de osândă

mai întreba de noi la poarta de-afară

câte-o nălucă de mamă plăpândă

sau câte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei... din lumea cealaltă

mai sosea câte-un răvaş mirosind a grădini.

Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai 'naltă.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată...

Şi umbra celeilalte vieţi

căzu de pe noi, măcinată

ca tencuiala de pe pereţi.

Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură.

Afară, părinţii bătrâni

poate de ani şi de ani se făcură

pâine, zumzet, fântâni.

Nevestele-or avea lacrimi tot mai puţine

şi-n păr mai multe zăpezi înţelepte,

şi-or fi învăţat să nu mai suspine

şi să nu ne aştepte.

Feciorii noştri or fi crescut mai departe,

mai frumoşi şi mai fără de noi

şi-or fi purces spre oraşe străine la carte,

de n-or fi căzut undeva-n război.

Şi fetele noastre cu boiuri de floare

or fi plecat mirese-n caleşti,

alături de miri rupţi din soare,

ca nişte prinţi din poveşti.

Şi-acolo-n cămine albastre vor coase

cu mâna subţire si moale,

plecate sub lampă, madone duioase,

scutece albe ca nişte petale

pentru odrasle bălaie ca spicul,

care vor râde mâine-n iatac,

departe de moarte şi de bunicul

pierdut, fără nume, în piatră, în veac.

Radu Gyr, Poeti dupa gratii