Vieţaşii

Demult, demult... la început de osândă

mai întreba de noi la poarta de-afară

câte-o nălucă de mamă plăpândă

sau câte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei... din lumea cealaltă

mai sosea câte-un răvaş mirosind a grădini.

Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai 'naltă.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată...

Şi umbra celeilalte vieţi

căzu de pe noi, măcinată

ca tencuiala de pe pereţi.

Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură.

Afară, părinţii bătrâni

poate de ani şi de ani se făcură

pâine, zumzet, fântâni.

Nevestele-or avea lacrimi tot mai puţine

şi-n păr mai multe zăpezi înţelepte,

şi-or fi învăţat să nu mai suspine

şi să nu ne aştepte.

Feciorii noştri or fi crescut mai departe,

mai frumoşi şi mai fără de noi

şi-or fi purces spre oraşe străine la carte,

de n-or fi căzut undeva-n război.

Şi fetele noastre cu boiuri de floare

or fi plecat mirese-n caleşti,

alături de miri rupţi din soare,

ca nişte prinţi din poveşti.

Şi-acolo-n cămine albastre vor coase

cu mâna subţire si moale,

plecate sub lampă, madone duioase,

scutece albe ca nişte petale

pentru odrasle bălaie ca spicul,

care vor râde mâine-n iatac,

departe de moarte şi de bunicul

pierdut, fără nume, în piatră, în veac.

Radu Gyr, Poeti dupa gratii