Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi nici mâne, nici eri nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor, ce n'au fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?
El singur zeu stătut-a 'nainte d'a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet si lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire,
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi 'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc încă un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul, ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpetrit'o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit'o
Când ura cea mai crudă mi s'ar pare' amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu pute sa mor.
Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l'arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii, ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu petre mă va isbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă, dispar fără de urmă!
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi nici mâne, nici eri nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor, ce n'au fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, încât mă 'ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?
El singur zeu stătut-a 'nainte d'a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet si lumii fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire,
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuetul de vânturi auzit-am a lui mers
Şi 'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lâng' acestea cerşesc încă un adaos:
Să 'ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-ori cine de mine-o avea milă,
Să bine-cuvinteze pe cel ce mă impilă,
S'asculte ori ce gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să pue 'n braţul, ce-ar sta să mă ucidă,
Ş'acela între oameni devină cel întâi,
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec
Pân' ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că 'n ori-ce om din lume un duşman mi se naşte,
C'ajung pe mine însu-mi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a 'mpetrit'o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit'o
Când ura cea mai crudă mi s'ar pare' amor...
Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu pute sa mor.
Străin şi făr' de lege de voiu muri atunce,
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l'arunce,
Ş'aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuţe câinii, ca inima-mi s'o rumpă,
Iar celui ce cu petre mă va isbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să'ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec,
Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-Ţi suflarea mea se curmă
Şi 'n stingerea eternă, dispar fără de urmă!
Mihai Eminescu
