As-noapte, Iisus...

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L spoia cu argint pe veşminte,

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de subt pătura sură:

- Doamne, de unde vii? - Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul. Niciun răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au împuns.

- Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui...

Radu Gyr, Poeti dupa gratii

Vorbitor

M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată...

Oftând veniseşi la vorbitor.

Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,

şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna

(acest lucru e strict interzis).

Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna, 

peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete... 

Între noi, gardianul sever,

lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,

osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere-n faţă

din odrasla cu zâmbet puţin.

Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă

şi din putregaiuri de chin...

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată, 

ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam.

Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,

sub lampă, când "teme" scriam...

Un semn mi-ai făcut, poate a fost o mângâiere, 

în aer s-a rupt - creangă de lut.

Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,

şi-n vis m-am plecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate

sângerau şi zvâcneau întrebări.

Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,

cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: - Băiete, ce cruntă ursită

spoi cu fiere obrazul tău?

Răspundea fruntea: - Bătrânule, ocna-i cumplită,

sălbatic sunt, crâncen si rău...

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte

în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.

Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,

cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră

Plină de vorbe fără de glas...

Apoi gardianul: - S-a sfârşit sfertul de oră!

M-am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s-au umplut cu ţigări de la tine,

tată, ai spus ceva ca un fum,

şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,

m-a prins sub molozu-i postum...

Gardianul m-a împins iar în celula haină,

prin febre să te văd cum plecai,

ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,

un băietan cu ochii de rai...

Radu Gyr, Poeti dupa gratii

Voi n'aţi fost cu noi in celule

Voi n'aţi fost cu noi în celule

să ştiţi ce e viaţa de bezne.

Sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,

voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, 

strivit de cătuşe la glezne.

Voi n'aţi plâns în palme, fierbinte, 

străpunşi de cuţitul trădării.

Sub cer fără stele, în drum spre morminte,

voi n'aţi dus povara durerilor sfinte

spre slava şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă

trecând printre umbre pereţii,

voi n'aţi cunoscut frumuseţea înaltă

cum dorul irumpe, cum inima saltă

gonind dupa harfele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,

ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,

cum scârţaie osul când frigul pătrunde,

ce-i foamea, ce-i setea, voi n'aveţi de unde

să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta 'nchisoare

cum minte speranţa şi visul, 

când uşile grele se'nchid în zăvoare,

şi'n teama de groaznica lui încleştare

pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe'ncărcate

gonind dupa fast şi orgoliu,

nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,

nici candelă-aprinsă şi nici libertate,

doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toti cei ce credeţi

că pumnul e singura faimă.

Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,

când noi cu obrajii ca pământul şi vineţi, 

gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile spărge-se-vor toate

şi morţii vor prinde să urle,

când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,

voi nu ştiţi ce'nseamnă'nvierea din moarte,

căci n'aţi fost cu noi în celule.

Radu Gyr, Poeti dupa gratii            

Bunicul

I se trecea cărunteţea prin barbă,

aşa cum trece vântul prin iarbă.

Cărţi încătărămate deschidea liniştit -

cu litere roase de atâta citit.

Păstra pe geam, din toamnă, o gutuie

cu pielea străvezie şi gălbuie - 

se vedeau printr-însa seminţele

ca printr-un nebun suferinţele.

El - la lumina ei - citea sub scară, 

sau, ore, urmărea cum plouă afară;

pogorau ploile acolo, pe plai

parcă galopau herghelii de cai.

Înconjurat de nepoţei, lângă fereşti,

bunicul a murit spunând poveşti.

Se-nghesuiau la geamuri zări pustii...

şi-n jurul lui, - cum respirau copii,

cum lăcrimau, că nu vor mai afla

cum se termină-n veci, povestea cea!...

...În timp ce, lângă geamurile-acele,

gutuia işi muta lumina-n stele.

Nicolae Dabija - Doruri interzise  

Premonitii

E toamnă. Ning frunzele, rânduri

Şi cad toţi copacii pe gânduri.

Ceaţa amestecată cu ramuri - 

Ca o perdea stă la geamuri.

În cărţile ce le citesti, pe sărite,

Cuvintele şed zgribulite.

Degrabă va ninge, degrabă!

Şi cărţi încăpea-vor într-o silabă!

Pe dealul ce-n nouri se curmă - 

păstorul păscut e de turmă.

E toamnă. Ning frunzele, rânduri

 Şi inima cade pe gânduri

Nicolae Dabija - Doruri interzise