Icoana

N-am să uit - pe-un şes podit cu pai-

Câte zile-or fi să-mi mai rămână.

O căruţă trasă de doi cai

şi în ea - o femeie bătrână.

Carul scârţâia din osii, sfânt,

şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce,

că bătrâna duce - sau aduce?! -

o căruţă plină cu pământ.

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,

parcă se ruga, cu ochii duşi;

prinse-atunci, blând, lanul să se zbată

şi lumina prinsă în ţăruşi.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,

şi privea tot timpul înainte.

poate-şi aducea strămoşii acasă,

poate-şi avea carul cu morminte?!

Numai drumul dacă-l mai vedea,

ochii ei alunecau departe:

parcă ţara o ducea cu ea,

parcă o muta în altă parte...

Şi am vrut să-i strig o întrebare:

Spune, unde duci acel pământ?

E ţărână scoasă de vânzare?!

Sau e de la propriu-ţi mormânt?

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?

Ori, poate-i pământ răscumpărat

de la străbunii dumitale

care îl vândură altui sat?

Dar bătrâna n-auzea, se pare,

parcă semăna cu o statuie,

parcă semăna cu-o lumânare

mai mocnind un fir de flăcăruie...

Doar pe chip i le citeai pe toate:

parcă nu avea dreptul să moară

până nu va face o dreptate

poate sie, nouă, bunăoară.

Şi o urmării, fără de grai,

până zarea o-nghiţi, -ntr-un fel,

ori pân' se topi cu tot cu cai

în ţărâna şesului acel...

...Cea icoană o mai văd şi-acum

fără-asemănare-n univers:

o femeie şi doi cai, pe drum,

şi-o căruţă, îmbătrânind din mers...

Nicolae Dabija - Doruri interzise