Durerea

Oprită să urce în ceruri vreodată,

Durerea n-are aripi să-şi facă vânt, 

Ci calcă pe lespezi, încovoiată,

Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele...

Braţele-i vântură cenuşă şi lut

Presărându-le peste răni grele.

Dar Domnul a ales-o de la început.

În ochii ei luceşte încă neînţeleasă

Lumina, semnul Lui izbăvitor,

Şi a pus-o mai presus, crăiasă

Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie... dar cînd somnul o doboară

În  miezul nopţii şi-al tăcerii,

Marii îngeri pe pământ coboară

Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

Vasile Voiculescu - Poeme cu îngeri (1927)