Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi să-şi facă vânt,
Ci calcă pe lespezi, încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Braţele-i vântură cenuşă şi lut
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la început.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie... dar cînd somnul o doboară
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.
Vasile Voiculescu - Poeme cu îngeri (1927)
