Balada lui Zamolxe

Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsune-am în vale,
o mulţime mare.
Rugul am aprins
focul am încins.
La Zamolxe vrem
să ne închinăm.
Doamne ne-om ruga
la puterea Ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, Tu stăpâne,
cuvinte ne spune
de înţelepciune.
Focul s-a-nteţit,
Zamolxe a privit,
şi-astfel ne-a grăit:
- Tu poporul meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău
e un Deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
În codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai.